Razboiul acutizeaza problemele interne ale tuturor statelor. Cu efecte distrugatoare pentru unele. Primul stat care cade e imperiul tarilor. Ii urmeaza cel habsburgic. Cel dintai cade sub revolutie. Cel de-al doilea, sub greutatea nationalitatilor componente. Pe langa natiunile dominante, germanii austrieci si ungurii, locuiau aici natiuni dominate: polonezii, italienii, romanii, cehii, slovacii, croatii, slovenii, rutenii... Problema nationalitatilor in Austro-Ungaria era cu adevarat complicata. Nu erau doar austro-germanii impotriva celorlalti. Era un amestec cu interese adeseori contradictorii, cu teluri politice confuze sau neprecizate. Si cu atat mai putin cu metode clare de lupta politica. De pilda, polonezii din Galitia nu sustin rascoala conationalilor lor din Polonia ruseasca, din 1863-1864. De ce? Pentru ca sperau sa obtina mai mult dintr-o schimbare interna in Imperiul Habsburgic, decat de la o ipotetica unire poloneza, idee neagreata de marile puteri de atunci, cu exceptia Frantei, in neputinta de o impune. Nobilii conservatori polonezi din Galitia considerau ca, intr-o atare conjunctura europeana, o cale austriaca era mai potrivita ca optiune politica. Si atunci ei nu si-au sustinut conationalii rasculati contra Rusiei. Nu era nici o unitate intre polonezi si celelalte natiuni care compuneau imperiul. Nici cu slavii ceilalti. Doar cehii cu slovenii colaborau in parlamentul de la Viena. Celelalte, doar ocazional. Nici macar natiunile asuprite care formau peste 50% din Ungaria nu-si adunau eforturile impotriva politicii de maghiarizare. Nu aveau o politica comuna. Istoricul francez Peguy crede ca sunt simplificatoare atat parerea dupa care Imperiul s-ar fi destramat in 1918 din cauza luptei continue a popoarelor care-l compuneau, cat si aceea care considera destramarea Imperiului drept o grava greseala istorica, daunatoare echilibrul