"Mă interesează acum numai viaţa" e, cînd ai începe de la sfîrşit, pîlnia prin care-şi fac loc, în timpul tău îngreunat şi deodată puţin, rînduielile singurătăţii. Afacerile fără partener, obligaţiile fără petenţi, drumurile fără obligaţii. O replică dintr-un roman, Inimi cicatrizate, din 1937. O carte despre care aproape că nu se poate scrie, atît de covîrşitoare este insistenţa - una rece şi posesivă, luînd totul, dar neoprind nimic, liberă şi robită drumurilor ca marea, mar adentro - lui Blecher de a spune lucrurile despre care trebuie să se tacă. O carte din care n-ai ce să povesteşti, fiindcă orice frîntură de subiect are inconsistenţa fantastică a amintirilor celor întorşi din moarte. Imagini despre care s-ar putea vorbi, poate, cu focul şi cu apa, cu dorinţa de mişcare a corpurilor subjugate de criza de spaţiu a carcerei, cu strigătele cavernoşilor fără voce. Cu mirosurile de bolniţă, cu fricile teribile şi neştiute, frica peretelui de igrasie, frica trupului de prăbuşire. Cu inconştienţa celor morţi şi cu luciditatea neputincioasă a celor vii. "Eterna insomnie a vieţii"...

Jurnalul de Berck, un nume iscînd complicităţi cu presupus, ridicînd spectre, în cea mai mortificantă solidaritate dintre toate solidarităţile posibile, solidaritatea iscoditoare a holului de spital, e jurnalul lepădării de fleacuri. Nu cu liniştea celui ce a înţeles, ci mult mai adesea cu istovitoarele convulsii ale sufletelor încă agitate de valuri. Încă mări, mici, răscolite de patimi şi jinduind după soare, fără faţa întinsă, senină mască mortuară, a oceanului. "Ce cantitate infinită de inutil calm conţinea în dimineaţa aceea oceanul, faţă de neliniştea şi de sbuciumul unui singur om..." (p. 123)

The invisible worm, fetiş romantic, secînd odinioară răsuflarea tuberculoasă a veacului, îşi găseşte un nou culcuş. Nu roza fragilă, mirosind a cenuşă, fărîmîn