Eram în clasa a XII-a şi ascultam CC Catch şi Modern Talking, Savoy, Angela Similea şi Loredana Groza. "Bună seara, iubito/ Te aştept ca şi când/ Numai dragostea noastră ar fi pe pământ".
Colecţionam plăci şi aveam grijă, ca de ochii din cap, de acul de la picup. Să nu se rupă, se găseau greu. Suflam peste plăci înainte de a le pune pe platan, curăţam acul picup-ului de scame imaginare, încet, ca un chinez care repară ceasuri de mână, şi apoi, în desăvârşirea ritualului, mă aşezam pe covorul persan din sufragerie turceşte, faţă în faţă cu capacul argintiu cu găurele, ce servea drept difuzor.
Cădeam în vrajă. Sunetul era încet şi înfundat. "Ca şi când/Ca şi când/Ca şi când...". De la atâta ascultat, plăcile se zgâriau. Plus că nu puteai să te mişti prin preajma picup-ului, ca să nu sară acul pe placă, aşa că toată casa mergea pe vârfuri.
Cine avea mag era pe o treaptă superioară a evoluţiei. De benzi cu muzică străină se făcea rost mai uşor decât de plăci.
Prin iarna lui ’89 am primit cadou un casetofon, adus cu eforturi mari de un văr care făcea excursii în scop de bişniţă în URSS. Cas-ul era argintiu şi mare, avea juma’ de metru lăţime – are şi acum, că nu m-am îndurat să-l arunc! – şi cântăreşte vreo 4 kg. O bijuterie. Avea şi radio pe care prindeam, cu purici, "Vocea Americii" şi vara – "Radio Vacanţa".
Pe mine mă interesa, de când descoperisem REC şi PLAY, doar muzica străină. Întotdeauna în carcasa casetofonului era fixată o casetă – AGFA era pe atunci regina, putea fi ştearsă şi reînregistrată de mai multe ori – şi deasupra erau apăsate, concomitent, REC, PLAY şi PAUSE. Să nu pierd nici un acord din melodie, cu butonarea. Căpătasem dexteritatea unui pianist. Când începea hitul, acţionam repede PAUSE şi degetul îmi tremura. Melodia se auzea ca dintr-o găleată coborâtă într-o fântână adâ
