Grupuri răzleţe se cotonogesc reciproc. Ca la un semn, camera se opreşte asupra unui ins cu o jumătate de ţeastă retezată.
În timpul meciului cu Anglia, decisiv pentru calificarea noastră la Campionatul Mondial, cei de la Operă au instalat în fosă un televizor. Cu un ochi la partitură şi altul la aparat, membrii orchestrei plimbau arcuşul, ciupeau contrabasul, loveau pielea tobei, abia stăpânindu-se să nu strige sau să înjure. Totul mergea strună, după cum le şi spusese directorul când acceptase învoiala propusă de ei. Ţinem spectacolul, fără să pierdem meciul. Numai că, fără să-şi dea seama, membrii orchestrei prinseră să trăiască meciul, şi nu spectacolul. Şi, după un timp, cedând pasiunii de microbişti, începură să interpreteze meciul în locul partiturilor. Când ai noştri se apropiau de poarta adversă, arcuşurile se mişcau mai iute, mai nervoase, contrabasurile mormăiau mult mai zgomotos, tobele vibrau mult mai puternic, iar concertul căpăta o anume nervozitate. Când jocul lâncezea, pierdut pe undeva, pe la marginea terenului, într-un încâlcit schimb de pase fără orizont şi fără interes, că până şi crainicul căsca, interpretarea reintra în normal. La golul echipei noastre însă totul se dădu peste cap. Nimeni nu se mai putu stăpâni. Viorile, violoncelele, tobele, contrabasele, piculinele săriră în sus, zbierând şi bătând din picioare zgomotos. Tenorul, care tocmai atunci se îndrepta spre marginea scenei, cu Desdemona în braţe, tresări ca un cal, gata s-o scape. Uitând că e deja moartă, Desdemona deschise ochii şi dădu să ţipe.
În picioare, sala aplauda frenetic. Televizorul era astfel aşezat că meciul putea fi văzut şi de public. Şi acesta, la golul magistral, înscris de ai noştri, ţâşnise în picioare.
ÎN DOUĂ SECTOARE
Cei de la Primărie aveau treburi până peste cap. Cazuri după cazuri cereau rezolvarea. Unul dintre
