Mi-aduc aminte cât de convingător era dl Gheţea, pe când nu era la CEC, ci la Alpha Bank, şi, în plus, şi preşedinte al „sindicatului” bancherilor, când dădea în vileag obtuzitatea guvernatorului BNR care chinuia sistemul bancar cu depozitele lui obligatorii şi cu felul neprietenos cu care privea diversificarea produselor pe care ar fi dorit să le introducă, după modelele de succes de peste Ocean, pe piaţa românească.

Prudenţa Guvernatorului, fript cu precedentele rezultate din aventurosul proiect al unor entităţi de tristă amintire, precum Credit Bank, Dacia Felix, Banca Religiilor şi alte câteva, s-a dovedit însă de bun augur. În timp ce coloşi precum Lehman Brothers se prăbuşeau în serie, trăgând după ei aproape întreaga piaţa bancară mondială, în România a fost linişte. Dl Gheţea şi colegii săi ar trebui să-i pupe tălpile lui Mugur Isărescu pentru faptul că prin modul său „obtuz” de a ţine în frâu sistemul le-a salvat nu numai scaunul, ci şi portofoliile. În timp ce bănci ce păreau solide din alte ţări emergente umblă disperate după subvenţii, în România e linişte. O linişte oarecum ciudată, din care atât bancherii, cât şi clienţii lor, încearcă să se dezmeticească şi să înţeleagă care va fi cursul lucrurilor. Pentru că este limpede că aproape nimic nu va mai fi ca înainte. Nici credite cu buletinul nu vor mai fi şi nici clauze secrete sau dobânzi ascunse, cu care banca îşi lega clientela de mâini şi de picioare, uneori pe viaţă. Aproape în toţi cei 19 ani precedenţi, relaţia bancă-client din România, a fost una de forţă: aceea în care banca dicta şi clientul se supunea, fără crâcnire. Pentru că nu avea de ales. Alternativele au lipsit cu desăvârşire şi, pe o piaţă cu repere clare, fiecare a făcut aproape ce a vrut. Şi pe măsură ce populaţia a sărăcit, iar agenţii economici au falimentat, băncile au prosperat. Aceasta este şi una dintre explicaţiile faptulu