Reacţia de protest a premierului turc Erdogan faţă de pledoaria preşedintelui israelian Peres în apărarea intervenţiei militare a Israelului în Gaza, petrecută la Forumul Economic Mondial de la Davos, a fost mai puţin surprinzătoare şi semnificativă decât masiva demonstraţie cu care cel dintâi a fost întâmpinat, asemenea unui erou naţional, la întoarcerea acasă.

Evident, ştirile şi imaginile distrugerilor materiale şi pierderilor de vieţi omeneşti, în special în rândul copiilor şi al altor oameni neajutoraţi locuitori ai Fâşiei Gaza, au fost de natură să emoţioneze pe toată lumea. În faţa unor asemenea emoţii raţiunea de stat nu poate convinge. Turcia este, însă un partener strategic al Israelului. Relaţia Ankara-Ierusalim-Cairo constituie un vector de stabilitate în lumea tulburată a Orientului Apropiat! Diplomaţia turcă şi-a asumat rolul de protagonist în medierea conflictului israelo-sirian. Chiar dacă relaţiile turco-americane s-au mai răcit în urma ascensiunii la cârma statului secular turc a unui partid religios, precum şi a refuzului acestuia de a susţine intervenţia administraţiei Bush în Irak, Turcia rămâne un aliat al SUA. Or SUA sprijină consecvent Israelul. De ce a ţinut atunci liderul turc să dea expresie ostentativ-simbolică rezervelor sale politice, ştiind prea bine că în Orient cuvântul poate ucide la fel ca glonţul?!

Cu mult mai tulburătoare a fost însă reacţia populaţiei turce faţă de incidentul petrecut în Alpii elveţieni. Tusea cu apropo de acolo s-a transformat în tunet la Ankara. Care este baza acestei solidarităţi militante la nivel de masă între turci şi palestinienii victime ale armatei israeliene, dar şi ale politicii Hamas? Nu poate fi vorba despre solidaritate naţională între turci şi arabi. Nu este vorba nici despre unitatea de religie. Chiar sub conducerea unui partid islamic societatea turcă rămâne secular