Deşi n-am fost deloc un fan al guvernării liberale, ci dimpotrivă, un critic al gestiunii întreprinse de cabinetul Tăriceanu, am salutat fără echivoc iniţiativa acestuia cu privire la înfiinţarea unei companii energetice naţionale. Ca o reconstituire fericită a unei pârghii puternice în mâna statului român pe piaţa poate cea mai importantă, cu rol strategic, cea a energiei, piaţă pe care, din cauza dezmembrării Renel – impusă României de Banca Mondială – statul a ajuns bătaia de joc a tuturor celorlalţi actori de pe piaţă, deşi a rămas singurul producător de energie electrică.

O pârghie ce ar fi putut conta şi în competiţia pe plan regional, după exemplul altor Renel-uri nedezmembrate, argument pe care a pedalat şi Guvernul Tăriceanu, autorul iniţiativei. Dar – aşa cum am spus de la început, căci vreun naiv nu eram –, dacă acest mini-Renel urma să se constituie doar pentru ca, prin "privatizări" bursiere sau alte manevre ulterioare, să se deschidă uşa unor privaţi către capitalul Hidroelectrica, producătorul de energie ieftină din România, în defavoarea unor interese publice, mai bine lucrurile rămâneau aşa cum erau.

N-am pregetat să indic şi ceea ce ar fi avut de rezolvat o companie naţională energetică: problema investiţiilor în producţia naţională de energie, problema preţurilor pe piaţă, precum şi problema distribuţiei într-un sistem care produce atât energie ieftină, cât şi energie scumpă la costuri discrepante, în timp ce atât de una, cât şi de cealaltă este nevoie în sistem.

Văzând însă ce formă concretă a căpătat în cele din urmă proiectata companie energetică naţională – formă care nu era de natură să rezolve nici problema acută pe termen lung a investiţiilor, nici problema preţurilor, gâtuitoare pe termen scurt şi mediu, părând să fie doar o încercare de a înlocui nişte băieţi deştepţi cu alţii noi şi de a asigur