Unii oameni scriu cărţi. Alţii le citesc. Dintre aceştia, unii le comentează în articole sau, mai nou, în însemnări de blog. Alţii comentează articolele despre cărţi – unii comentînd articolul, alţii pe autorul articolului/însemnării. Rareori (dar mai des în ultima vreme, mai ales în cazul blogurilor), autorii de cărţi intervin în discuţii. Unii asumîndu-şi lipsurile semnalate, chiar împingînd discuţia dincolo de textul tipărit (a, nu, chestia aia cu „autorul a spus tot ce avea de spus în paginile cărţii, după care tace“ e doar o frază care dă bine uneori, alteori ascunde chiar dorinţa autorului de a-şi exprima părerea vizavi de articol, de context, de mersul lumii etc.), alţii simţind nevoia de a stabili un contact cu cititorii, pentru că – nu? – una e părerea criticilor/comentatorilor „oficializaţi“, alta poate fi cea a cititorilor. Pînă la urmă, tot cititorii hotărăsc destinul, cariera scriitorului. Orice editor va avea ca prioritate publicarea autorilor care se vînd, pentru că aceştia duc afacerea mai departe. Publicările „de palmares“ există, da, dar numai în măsura în care însoţesc volume cu succes la public. E un pic cinic ce spun eu aici, mi se va aduce aminte de cuvinte precum „cultură“, „literatură înaltă“... Da, sigur că există aceşti termeni, sigur că există scriitori uriaşi care nu produc bestselleruri, şi totuşi editurile se bat ca să le obţină semnătura pe contracte, dar eu vorbesc aici despre scriitori care au de trecut, cu fiecare carte, testul în urma căruia devin (sau se menţin) interesanţi pentru o editură sau alta. Şi acest test este în strînsă legătură cu recepţionarea cărţilor respectivului de către public. Dar să revenim la relaţia scriitor-cititor. Nu ştiu alţii cum sînt, dar cititorii de F&SF s-au obişnuit să-i cunoască nemijlocit pe scriitori, şi nu numai la lansări de carte care, în general, arată ca nişte lecţii deschise, ţinute în