Intre dardora festivaliera a toamnei si aceea, reinnoita, a primaverii, iarna pare sa devina, in Romania, un anotimp problematic (si) pentru teatru. In ciuda logicii si chiar a interesului specific, decembrie (cu multimea de sarbatori), ianuarie (cu asteptarea bugetului si alte emotii politice) si februarie (cu... ma rog, ce se mai nimereste) sunt luni de acalmie scenica, in care premierele se lasa asteptate, repetitiile curg domol, iar salile se umplu cu programarea reluarilor din stagiunile trecute. Intr-un asemenea peisaj molcom, anuntarea unei noutati face efect de bomba mediatica.
O astfel de bomba s-a detectat recent pe strada Constantin Mille (faimosul Sarindar interbelic), in agreabila sala a Teatrului Mic: Furtuna de Shakespeare, in regia Catalinei Buzoianu. Titlul piesei si numele regizoarei sunt, fiecare in parte, o garantie de (macar) interes si curiozitate pentru orice spectator si cu atat mai mult pentru spectatorii specializati, adica pentru cronicari; combinate pe un afis (si inca pe afisul Teatrului Mic, unde Catalina, cum ii spune toata „breasla", a realizat multe dintre montarile ei antologice), aceste doua „ingrediente" pot misca si muntii – dovada ca, in ciuda vremii urate, cu ploaie indesata si inghetata, sala era plina.
Furtuna, ultima, sau, oricum, una dintre ultimele piese ale lui Shakespeare, scrisa in anii 1610-1611 si considerata un fel de testament artistic al autorului, este un text care stimuleaza major imaginatia regizorala, intrucat nu doar ca imbina genial tragedia si comedia, dar are si un potential poetic si, deopotriva, filosofic apt sa permita rezolvari scenice cu adevarat spectaculoase. A monta Furtuna este, de aceea, pentru un regizor o provocare si, in acelasi timp, o tentatie irezistibila - atat de irezistibila incat nu i se poate impotrivi nici chiar atunci cand nu dispune de toate instrumentele necesar
