Desi, acum un veac, trecea drept cel mai vestit filolog roman, bucurandu-se de faima carturarului care le stie pe toate, Alexandru Philippide (1859-1933) nu a avut sansa unei posteritati dispuse sa-i pastreze memoria vie si sa-i recunoasca daca nu „geniul" (vocabula, e drept, s-a uzat), macar meritele admirabilelor sale fapte de condei.
Motivele sunt diverse, si privesc prea putin continutul propriu-zis al lucrarilor stiintifice semnate de savantul iesean. De vina pare sa fi fost, mai intai, omul: incomod, nazuros, de un orgoliu lesne iritabil, ramas in amintirea multimii ca un ins taciturn, imprevizibil in reactii, rece ca gheata (cand nu devenea agresiv) la orice contact nedorit cu semenii; temut si respectat chiar de adversari, iubit si inteles doar de cativa discipoli – prea putini si prea marginalizati pentru a-i pune cu adevarat opera in valoare.
Desigur, nu pentru cei multi a scris Philippide. Dovada ca, in ciuda comportamentului sfidator fata de vulg (in acord cu preceptul horatian), Profesorul izbutea totusi sa scape de neagra umoare intr-un mediu familiar, in preajma cunoscutilor sau in sala de curs, singurul loc unde isi permitea luxul de a fi sincer si de a-si duce gandurile pana la capat fara a se simti stingherit de cine stie ce prezente inoportune. Era, in fond, melancolic. Iar atmosfera sobra din universitate ii convenea de minune, ca sa nu mai vorbim de veneratia cu care-l primea, invariabil, auditoriul. Autoritar, afisa mereu o atitudine arogant-dispretuitoare ce descuraja tentativele de incalcare a protocolului impus de el insusi cu strictete atat in obisnuitele raporturi sociale, cat si in familie (fiul lingvistului ne-a lasat marturii pretioase despre educatia in spirit spartan primita acasa, cu program strict si lectii de elina pe versurile lui Homer).
Magistrul nu admitea sa fie contrazis. Manifesta, in co