Ne-am obişnuit cu ideea schimbării din temelii a înfăţişării oraşelor şi satelor ţării, cu siluetele proiectate pe cer ale marilor combinate industriale, cu barajele de beton puse în calea apelor, cu vasta reţea a canalelor de irigaţii şi de navigaţie, cu magistralele de asfalt şi feroviare. Toate acestea sunt repere palpabile ale construcţiei materiale a patriei noi, socialiste, rezultatul uriaşului efort constructiv pe care întregul nostru popor îl realizează cu eroism revoluţionar în condiţii naturale şi internaţionale complexe, adeseori dificile şi contradictorii.
Efortul constructiv material, care dă dimensiuni noi naturii, care transformă din temelii înfăţişarea ţării, nu se poate să nu aibă o reverberaţie a sa specifică în conştiinţa creatorilor noştri de cultură. Operele de literatură şi artă, realizate în ultimul timp la noi, se cuvine a fi înţelese în ceea ce au ele mai bun, mai reprezentativ, ca repere sensibile ale aceluiaşi elan constructiv puternic, întors însă în adâncurile spiritului creator al societăţii în care trăim. Sau, cum spune poetul: "Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,/ Intrată prin oglindă în mântuit azur...".
Tocmai în această direcţie există astăzi în literatura română o cerinţă tot mai puternică de racordare la sensurile mai generale ale vieţii noastre sociale, de sintetizare a experienţei acumulate de-a lungul anilor şi trasarea pe această bază a unor jaloane de viitor, în sensul unei creşteri organice, fireşti, conştiente de sine, a fenomenului nostru literar. Dacă ne-am propune să găsim simbolul cel mai caracteristic al avântului creator pe care l-au luat în ultimele decenii toate genurile creaţiei literare (proză, poezie, dramaturgie, critică şi istorie literară), noi l-am căuta mai ales în corespondenţa necesară cu epoca pe care o trăim aici, la noi, în România, epocă de efervescenţă con