Un adevar insidios da tarcoale aparentei linisti in care se zbate planeta. Putini, prea putini oameni – chiar si dintre cei „ vero electi " – sunt asezati acolo unde trebuie in acesta lume. De unde si cautarea frenetica, agitatia continua, viermuiala neobosita, miscarea browniana a tuturor fiintelor de a-si gasi, la timpul oportun, un loc mai in fata.
Cu artistii, nu e nimic nou, lucrurile stau cam la fel, inghesuiala mare! In sensul ca multi dintre ei se agata de ultimul vagon al cate unui trend „de vie", prin care, nesocotind socotinta asezarii elementelor in lume (fixate in sectiunea de aur a temeiniciei cu masura!), forteaza limitele spre succesul facil si efemer. Intrand apoi, fara sa-si dea seama, in gura imensa a unei uitari ce aluneca implacabil spre definitiv. Le lipseste, din pacate, minima informatie ca mormaiala nu tine loc de discurs.
Cristian Ditoiu* este unul din alesii artisti carese excepteaza intolerant de la aceasta regula cel putin incomoda in viata, ca sa nu-i spunem sinistra. Prin doua calitati.
Mai intai, a avut privilegiul sa-i fie ucenic lui Horea Pastina, unul din cei mai tulburatori pictori ai prezentului. De la care a deprins nu doar ispravnicia mestesugului, ci si blandetea a ceea ce francezii numesc „maintien", ecartul instransigent fata de zarva, limpezimea morala si sfiala stinghera din modul sau de a fi, de a exista (vorbim, fireste, de intelesul prefirat din apoftegma latina „Est modus in rebus"!). Ingaim si eu o ipoteza: cum ca profesorul Horea Pastina ar fi putut sa-i fie tanarului invatacel mai mult decat un simplu maestru. Cred ca i-a fost de-a dreptul duhovnic, in sensul acela de daruitor al Revelatiei (nu tainuitor!). Prin care il chiverniseste pe cel pe care-l invata. Il indruma, ii arata drumul. Calea. Caci nu degeaba spune Solomon intr-una din paremiile sale: „Cei lipsiti de povatuitori