- Cultural - nr. 253 / 9 Februarie, 2009 "Un om mandru este asemanator cocosului care isi inchipuie ca, in fiecare dimineata, soarele se trezeste devreme si rasare doar ca sa-l auda pe el cum canta" Astazi ascultam minunata pilda a vamesului si a fariseului, care este proprie doar Evangheliei lui Luca. In ea se istoriseste un crampei din viata a doi oameni, care au venit la Templu ca sa se roage. In doar cateva versete descoperim o adevarata bogatie de invataturi practice care privesc relatia dintre om si Dumnezeu. "Doi oameni s-au suit la templu ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames. Fariseul, stand, asa, se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv cu mine, pacatosul. Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta" (Luca 18, 10-14). Am auzit de multe ori aceasta pilda si, avand in vedere vastitatea subiectului, ma voi opri astazi asupra portretului moral al fariseului, foarte bine zugravit in aceasta parabola. In cultura iudaica a acelor zile, fariseii erau priviti ca unii care implineau Legea lui Moise in toate detaliile ei si se si rugau de cate ori trebuia pe zi. Ramane de pomenire gestul pe care-l faceau ei: daca-i prindea ora rugaciunii la coltul strazii se opreau si incepeau sa se roage in vazul tuturor. De multe ori faceau ca ora de rugaciune sa-i prinda inadins in strada, ca sa se roage. Si de aici si cuvantul fariseism, adica formalism, practicat de noi toti cand facem lucrurile doar de forma, in vazul celorlalti. Desi astazi fariseii nu mai exista, asa cum