Cazul Rareş Niculescu vorbeşte despre România mai mult decât ne imaginăm. Sursa: Zoltan Lorencz

Cândva, după miezul nopţii, un tânăr de 32 de ani se încaieră într-un local cu alţi tineri. Banal. Tânărul e un politician cu perspective frumoase, este europarlamentar PDL şi are în buzunar nominalizarea ca purtător de cuvânt al guvernului. De partea cealaltă a pumnilor e fiul fostului director de la Drumuri şi Poduri, iar în public se află, alături de altă lume bună, un deputat liberal. Localul e unul de mâna a doua, frecventat de degustători de manele. Mi se pare doar mie că ceva nu se potriveşte aici?

Încerc să mă obiectivez cât pot de mult. Toţi românii au dreptul să asculte manele, inclusiv în limuzine de lux, să-şi cheme manelişti la nunţi şi la botezuri şi să-i plătească aberant de bine. Foarte mulţi români o fac. Totuşi, cu riscul de a supăra multă lume, eu cred că între manele şi elită e o incompatibilitate uriaşă.

Mi-e greu să mi-l imaginez pe Andrei Pleşu degustând bucate în acordurile Ramonei de la Corbii Mari sau pe Neagu Djuvara cerându-i taximetristului să mai pună o dată maneaua cu Obama cântată de Fraţii de Aur, plus Lele. În schimb, îmi este foarte la îndemână să-mi imaginez membri ai guvernelor trecute, prezente sau, vai!, viitoare, bucurându-se sincer de vocea lui Guţă. Iar asta vorbeşte despre prezentul şi despre viitorul ţării mai bine decât o duzină de barometre de opinie publică.

În şcolile de jurnalism se obişnuieşte să se spună că „un câine muşcă un om“ nu e o ştire, în schimb „un om muşcă un câine“ este. Extrapolând, mi-e teamă că evenimente precum cazul Rareş Niculescu nu vor mai fi, în curând, ştiri. Cum v-ar suna ştirea „doi parlamentari au avut o dispută aprinsă la Ateneu“?

Cât despre eroul păţaniei de la barul Romantic din Cluj, mi-ar plăcea să cred că doar a picat de fraier ş