Răzvan Mazilu este cel mai sonor nume din coregrafia românească actuală. Pe fondul micşorării numărului de practicanţi, el rămîne printre cei puţini rămaşi să se zbată şi să impună nu doar tutu-uri, ci şi Lacul lebedelor, mişcare, expresivitate corporală, comunicare nonverbală şi, de ce nu?, idei. Mare greşeală să credem că ideile sînt doar apanajul filozofilor sau al celor care trăncănesc meşteşugit. Continuînd o linie de discurs corporal ce trece prin Cosmin Manolescu şi Raluca Ianegic, prin Gigi Căciuleanu şi Myriam Răducanu şi se duce, în timp, la Iris Barbura şi Floria Capsali, un coregraf şi balerin precum Răzvan Mazilu încearcă să nu cedeze contingentului. Nici măcar succesului şi prestigiului ce-l urmează în aceşti ultimi ani. Opera Naţională Bucureşti a găzduit un bine închegat spectacol, în beneficiul şcolilor de coregrafie, Răzvan Mazilu şi invitaţii săi. Unde s-au regăsit nume de marcă ale scenei româneşti, vorbitoare sau dansante. Numele lui Marcel Iureş a stat lîngă cel al lui Gigi Căciuleanu, aşa cum un grup de gimnaşti de renume, în frunte cu multimedaliatul Marius Urzică, a impresionat la fel de tare acolo unde Mihaela Rădulescu convingea prin cuvinte. Plus dansatoarea şi coregrafa Monique Schnyder, venită dintr-o Elveţie ce tocmai a decis să nu-i sacrifice pe români şi pe bulgari, şi, nu în ultimul rînd, Viţa de vie şi Alexander Bălănescu. Muzică şi antren, dar şi balet cu Monica Petrică, solista ONB-ului, care s-a produs cu graţie şi eleganţă. Şi printre ei, animatorul serii, amfitrionul Răzvan Mazilu, bun la toate. Totul a fost la înălţime. Iar un spectacol închegat nu poate fi decît o pledoarie pentru a trăi şi a te bucura. Eventual şi gîndind. Şi, cum nimic nu este întîmplător pe această lume, tot la ONB s-a prezentat, în aceste ultime zile, un alt spectacol de idei, Simfonia fantastică a lui Hector Berlioz, în viziunea coregrafico-scenic