„Politica antisemitistă“ Această „vizibilitate“ specială a evreilor va deveni explozivă începînd din 10 decembrie 1922, cînd manifestaţiile şi grevele studenţeşti pentru votarea legii numerus clausus vor reamorsa „chestiunea evreiască“1. Eliade nu-şi notează nimic despre ele în luna decembrie2. Abia cînd reia jurnalul, pe 31 ianuarie 1923, cu ocazia înmormîntării unor profesori, aminteşte că, pe drumul spre cimitir, discutase „politică antisemitistă“ cu cîţiva colegi: Radu Marinescu filosemit, Haig Acterian neutru, „eu şi Puşcariu antisemiţi“ (f. 88). În aceeaşi zi, consacră „politicii studenţilor“ o notă separată care merită reprodusă integral: „Ca toţi băeţii sînt antisemit, însă din convingere intelectuală, şi tremur la insuccesul manifestaţiilor antisemite. O să scriu mult în romanul meu de ele. Totuşi se mai găsesc băeţi care, învăţînd de la alţii sau ştiind două-trei argumente stupide ca «starea de civilizaţie», «ruşine orientală» şi altele, vorbesc şi se arată interesanţi fiind altfel decît majoritatea. Ciocnirile. Cuvîntul studenţesc. Întîlnirea de aseară şi exageraţiile. Adevărul şi oficiosul Universităţilor. Starea de spirit. Cursul leului. Prin clase nimic nu se simte (ce depărtare între noi şi studenţi, uniţi sub imperiul liceului!). Prăvăliile sînt închise. Studenţii care vînd ziare. O companie trece înainte şi manifestanţii nu fac gălăgie. Cîntă cîntece patriotice. Sînt mulţi, mutre de entuziazmaţi zbiară «A apărut Cuvîntul studenţesc, ediţie specială» şi au bastoane. Printre ei şi cîţiva ofiţeri“ (f. 88v). Aşadar, nu prejudecăţile sau interesele de clasă, ci „convingerea intelectuală“ îl ralia pe Eliade curentului antisemit manifestat de mişcarea studenţească. Dar, deşi toţi băieţii erau „antisemiţi“ (vedem însă că Radu Marinescu şi, mai încolo, Mihail Polihroniade nu prea erau), distanţa dintre liceeni şi studenţi e foarte mare. Liceul e privit