În conferinţele sale de psihanaliză, Freud enumera trei mari răni narcisice care au fost administrate omenirii de către cunoaşterea ştiinţifică asupra realităţii naturii. Prima a fost revoluţia heliocentrică a lui Copernic, prin care omul nu mai era plasat în centrul Universului, astfel avînd loc o detronare de pe o poziţie privilegiată a fiinţei umane, care şi-ar fi dorit să fie în centrul atenţiei. A doua lovitură încasată de orgoliul uman a fost descoperirea lui Darwin, care a explicat într-un mod simplu şi suficient că omul nu mai este creaţia divinităţii şi că a evoluat din forme de viaţă mai simple. În fine, a treia şi cea mai recentă lezare a fost cauzată de explorarea de tip psihanalitic a minţii umane. S-a dovedit astfel că postulatele psihologiei academice erau profund eronate. Personalitatea umană nu este guvernată de forţe psihice legate de procesele psihice superioare, vizînd controlul comportamentului, voinţa, stăpînirea afectivă etc. Freud ne-a dovedit că nu sîntem „stăpîni în propria casă“. Pînă şi cele mai nobile, idealiste, bine intenţionate acţiuni şi sentimente umane pot avea la bază motive iraţionale/inconştiente, de cele mai multe ori nepermise de către cenzurile psihice interioare, provenite din modelele de educaţie şi civilizaţie. Dintre cele trei mari revoluţii ştiinţifice şi intelectuale, se pare că ideea lui Darwin are parte azi de controversa cea mai aprinsă. În ciuda convergenţei domeniilor diferite de studiu şi a munţilor de dovezi aduse de numeroasele discipline ştiinţifice în favoarea ei, polemica, şi mai ales respingerea vehementă pe care această teorie o stîrneşte arată că, în sufletul omenesc, ceva foarte sensibil este atins. Exemplele sînt edificatoare în acest sens: procese răsunătoare („Procesul maimuţelor“ Scopes din Tenessee, în 1925, sau cel din Dover, în 2005), rezoluţii ale Consiliului Europei necesare pentru a menţin