Intalnirea cu Raluca si Catalin, doi tineri casatoriti, frumosi si binevoitori, care m-au condus la Mihaela Mihaescu intr-o zi aparent obisnuita de sambata, mai bine de doua ore petrecute in compania unor oameni minunati. De aici incepe povestea despre destinul unui om, marcat de credinta ca „independenta suprema este mantuirea“. Acesta este crezul Mihaelei, care, dincolo de faptul ca este o persoana cu dizabilitati, indrazneste, mai ales in lumea in care traim, sa aiba vise pe care le doreste implinite. Nu atat pentru ea, cat mai ales pentru semenii ei, care au nevoie de o mana intinsa. Visul ei cel mare este construirea unui Centru de viata independenta in Romania pentru persoanele cu dizabilitati, unde, spune Mihaela, acestia vor fi invatati ceea ce multi dintre ei nu stiu: sa se descurce singuri. „Va fi un impuls, isi vor da seama ca pot, atata timp cat il vor vedea pe cel de langa ei ca poate.“
Casa familiei Mihaescu, desi modesta, este foarte primitoare. Mama Mihaelei, o doamna pe al carui chip nu se citesc cei 65 de ani impliniti, se scuza: „Sa nu va suparati, la noi este mai asa… mai simplu“.
In sufragerie, Mihaela asteapta emotionata, cu mainile stranse pe rotile scaunului rulant. Nu este singura. Prietena ei, Irina, si mama acesteia ii stau aproape.
Cunoscandu-le mai bine, am descoperit ca simplitatea de care vorbea mama Mihaelei, doamna Eugenia, nu isi gaseste vreo motivatie. Casa celor doua femei, mama si fiica, este ca un „incubator“ spiritual pentru toti cei care vor sa le vada, sa le inteleaga, fie ei oameni cu deficiente sau oameni sanatosi. Vin si pleaca; casa e intotdeauna deschisa oricui.
Prietenii ii spun Michi, chiar daca este un om matur, la 41 de ani. „Se scrie cum se aude, adica Michi, simplu, nu cu «k», ca sunt romanca“, atentioneaza discret femeia.
„Pentru ca este o fire comunicativa si
