Te aşezai de cu noapte înainte la coadă pentru o sticlă cu lapte, la farmacie nu găseai un piramidon, îţi adunai toţi copiii într-o cameră şi păzeai zi şi noapte reşoul cu ajutorul căruia făceai căldură, căci de la calorifere nu aveai speranţe.
Încălzeai apă pe aragaz ca să-i speli, dădeai şpagă ca să iei un material mai bun pentru scutece, te rugai să moşteneşti de la o vecină o sticlă "de un sfert" la care să pui tetina. Şi totuşi trebuia să faci copii. Obligatoriu. Şi să tot faci. La începutul lui 1989, erai scutită de această "obligaţie" doar dacă deja aveai cinci copii acasă sau dacă trecuseşi de vârsta de 45 de ani. Obsesia "antiavort" era însă veche. A debutat în 1948, prin modificarea articolului 482 din Codul Penal. Nici legislaţia şi nici aplicarea ei nu aveau să fie atât de dure comparativ, cel puţin, cu ce urma să vină în anii ’80.
Un decret din septembrie 1957 avea însă să redea unda verde pentru întreruperile de sarcină. Condiţia era doar ca avortul să fie făcut la cererea femeii şi să fie realizat de personal calificat, într-o instituţie medico-sanitară.
Avortul redevenea o infracţiune în urma decretului 770 din octombrie 1966.
Întreruperea de sarcină se pedepsea cu închisoare de la 1 la 3 ani şi interzicerea unor drepturi de la 1 la 3 ani. Cei care ajutau la producerea unui avort sau deţineau aparatură în acest scop, primeau şi ei pedepse pornind de la amenzi până la întemniţare.
Excepţie făceau femeile a căror viaţă era pusă în pericol de sarcină, cele care fuseseră victime ale unui viol sau ale incestului, cele cu probleme pshice grave, cele care aveau peste 45 de ani. O întrerupere de sarcină era acceptată şi atunci când unul dintre parteneri suferea de malformaţii congenitale grave sau era purtătorul unei boli cu transmisie ereditară. Avortul terapeutic era acceptat până
