Razboiul de gherila sau "razboiul purecelui" reprezinta raspunsul invadatului slab la atacul invadatorului mai puternic. Esenta sa este miscarea permanenta a unor forte inferioare numeric si ca inzestrare intr-o zona greu accesibila pentru o forta militara conventionala, care va fi angajata intr-o ciocnire doar daca, local, atacatorul detine o pozitie superioara fata de cel atacat. Ernesto Guevara considera ca o zona ideala pentru organizarea si desfasurarea de operatiuni paramilitare este muntele.
Acelasi personaj considera gherila drept forma ideala de lupta pentru cucerirea puterii in stat, in urma experientelor sale cubaneze din anii ’50. Era suficient sa existe, permanent, in munti un "focar de razboi", cu baza/e de atac, sustinut de retele rurale si urbane, care sa furnizeze continuu informatii, logistica, alimente si oameni de rezerva grupului de razboinici.
Dupa izolarea regiunii montane de atacurile trupelor antigherila, urmau contraatacuri date asupra punctelor fortificate inamice – de pilda, cazarmile –, sabotarea comunicatiilor adverse, pentru izolarea diverselor unitati dusmane din teritoriu si crearea unei stari generale de nesiguranta si, in final, cucerirea oraselor prin ocuparea punctelor strategice si lichidarea trupelor de garnizoana. Retelele de sprijin si razboinicii de gherila trebuiau sa intretina o propaganda abila si de lunga durata in randul populatiei locale, astfel incat o imensa masa de manevra sa legitimeze prezenta gherilei la putere prin aderenta la cauza pentru care lupta aceasta. Nu poate fi obtinuta victoria fara spijinul maselor; in absenta unui astfel de sprijin, esecul gherilei va fi lamentabil — fiindca va lipsi cauza pentru care trebuie sa lupte.
De partea cealalta a baricadei ideologice observam aceleasi metode folosite pentru a fi obtinuta victoria contra unui dusman superior numeric si mat
