O sa ma intrebati – ei, si ce mai poti sa spui nou despre "Hamlet" dupa ce a fost trecut prin atatea filtre de interpretare, dupa ce a fost montat in atatea feluri si pe atatea scene, inauntrul teatrului si afara din el, "transcris" in filme sau rescris in nimeni nu mai stie cate moduri? Dar intrebarea adevarata este – de ce sa mai montezi "Hamlet", daca n-ai nimic nou de spus cu el? Dar nu e singura intrebare cu care am plecat de la Teatrul Metropolis dupa ce am vazut spectacolul "Hamlet" de W. Shakespeare in regia lui Bocsadi Lazslo.

Productia avea toate premisele bune: un regizor care si-a facut un renume la Teatrul "Tamasi Aron" din Sf. Gheorghe, fiind apoi invitat in mai multe teatre din tara cu rezultate remarcabile nu de putine ori, plus actori dintre cei mai cunoscuti la noi – totul intr-un teatru tanar, din ce in ce mai ambitios. Dar punctele slabe s-au dovedit mai multe. Cele mai bine de trei ore petrecute in mica sala de la Metropolis nu reusesc sa te convinga ca regizorul a avut motive profunde sa aduca in scena tocmai aceasta piesa si nu oricare alta. Oricare alta in care ar fi putut fi distribuiti aceeasi actori – poate mai putini, fiindca e intotdeauna o problema cand pe scenele mici aduci foarte multi actori – si in care ar fi putut fi plasate cele cateva momente reusite pe care se sprijina edificiul altfel fragil al spectacolului. Cel mai bun dintre ele – ca sa incep cu partile bune – este intalnirea dintre Hamlet si Ofelia (care puteau fi oricare alti indragostiti celebri) pe fondul unei melodii cantate la acordeon de un histrion perfect pe numele lui Ionut Caras. Acelasi Caras face un cuplu excelent cu Coca Bloos pe post de gropari, amandoi aducand cu ei in scena istorii personale bogate ce-i transforma intr-un fel de guru atemporali privind cu simpatica detasare toata agitatia celor din jur.

Si e multa