Salariaţii de lux ai statului îşi văd înainte de ale lor. Caravana profitorilor a trecut, câinii presei au lătrat, guvernul (cel nou) s-a revoltat şi a promis că va lua măsuri, dar totul a rămas aşa cum era. În câteva dintre instituţiile care au fost în vizor s-au operat mişcări cosmetice: şefii cu lefuri mari au fost trecuţi pe posturi mai mici, dar leafa le-a rămas neatinsă. De ce? Pentru că cineva a fost prevăzător şi atunci când li s-au întocmit contractele s-a introdus o clauză perfidă: indiferent pe ce altă altă funcţie va fi mutat respectivul, rămâne cu aceeaşi leafă! Adică, dom' director, dacă devine om de serviciu, tot 300 de milioane încasează! Cum a fost posibil acest lucru? N-o ştiu decât forurile superioare ale acestor instituţii, care au acceptat ca în fiecare ogradă să funcţioneze o legislaţie proprie.

Statul se dovedeşte nu numai un slab manager, ci şi un legiuitor mizerabil care nu e în stare să-şi apere interesele. S-a dezvoltat, în timp, un mecanism pe care beneficiarii săi l-au dezvoltat, care face ca instituţii ale statului, care funcţionează cu bani de la stat - pe care statul îi ia din buzunarele noastre, să adopte o politică privată în tot ceea ce înseamnă beneficiul propriu al celor care le administrează. Cel mai frecvent slogan utilizat de apărătorii dreptului la venituri neruşinate este acela că, în special multe autorităţi, dar şi numeroase agenţii, nu sunt susţinute cu bani de la buget, ci se autofinanţează. Adică percep diferite taxe de la utilizatori şi beneficiari, din care îşi fac fondurile pe care, de regulă, în proporţie de 90 la sută, le folosesc pentru salarii. Sunt banii noştri, noi îi producem! - clamează aceştia, ignorând faptul că unica raţiune pentru care pot să producă aceşti bani e că statul le-a dat această atribuţie. Unora, de la administraţia nu ştiu care, de înalţat zmeie, de pildă, vă dau dreptul, eu stat, să înc