Răzvan Exarhu: "Mi-a spus un prieten că a citit un text de-al meu şi că şi-a dat seama că nu a mai sunat pe nimeni cu întrebarea: ce mai faci?"

Sentimentul lui de culpă s-a accentuat pentru că mi-a zis asta când l-am sunat eu să-l întreb ce mai face. Aşa se face probabil că s-a umplut lumea de lucruri care nu mai există de mult, în care nu mai credem, dar despre care încă se teoretizează destul de mult. În orice caz, lucrurile naturale, ca să nu zic normale, produc din ce în ce mai multe şocuri. Râdeam cu prietenul meu la telefon şi parodiam începuturi de conversaţii, alo, hai să cumpărăm un teren, hai să dărâmăm Ateneul, să facem o parcare subterană şi o staţie privată de metrou. În fine, senzaţia de stupoare rezistă, pentru că uneori poate părea absurd sau chiar suspect să nu ai un scop, o motivaţie, măcar o intenţie.

Cineva drag mie a ajuns într-un spital de provincie fără dotări, ca mai toate spitalele, şi avea urgentă nevoie de o tomografie. Am aflat că există un centru medical privat în apropiere şi am fugit să încerc să rezolv această urgenţă, chiar dacă fusesem descurajat că e prea târziu. Locul arăta impecabil, foarte rupt de contextul general, era de mult ora închiderii. Totuşi, după ce am explicat că e o urgenţă şi că ar face un mare bine dacă ar accepta să pună în funcţiune maşinăria, un domn pe la 50 de ani, care părea un fel de administrator sau contabil, mi-a explicat că şoferul ambulanţei a plecat, că poate să conducă el, dar că are nevoie să-l ajut cu targa. Am plecat la spital împreună, am dus la capăt misiunea. Era vital să obţin mai repede rezultatul, care în mod normal venea după 24 de ore. Domnul acesta providenţial a fost de acord să rezolve şi asta, dar însemna deja 4 ore în plus peste program. Lăsând deoparte zâmbetul continuu şi bunăvoinţa netrucată, era oricum un gest situat în afara tuturor regulilor de bună convieţ