La începutul anului 1989 apărea în presa franceză de specialitate (numărul 1 al revistei Mots. Les languages du politique – Cuvinte. Limbajul politicii) articolul lingvistului Nicolas Trifon "Destalinizarea în lexicografia română".
Autorul, născut la Bucureşti în 1949 şi care din 1977 trăieşte la Paris, îşi începea studiul cu aceste consideraţii: "Masive şi rapide, împrumuturile neologistice şi calculările după sintagme din limba rusă de la sfârşitul anilor 1940 şi începutul anilor 1950 au bulversat vocabularul politic al ţărilor din Est. Asistam atunci nu doar la o simplă intervenţie brutală şi pasageră a noii puteri în câmpul vocabularului, dar, din cauza complexităţii şi anvergurii mijloacelor folosite, la o tentativă de instituţionalizare lexicală ce încerca să organizeze, să gestioneze şi să controleze percepţia şi exprimarea realităţilor politice. Ceea ce mă interesează nu este atât să analizez (…) rigiditatea «limbii de lemn» ce avea să se nască în urma acestui proces, cât să examinez mecanismele care blochează accesul la politică al vorbitorului obişnuit".
Trifon surprindea, printr-o analiză de fineţe, modul în care instrumentul viu de comunicare, care este limba unui popor, era modelat şi mutilat de ideologie. Şi modul în care regimul se folosea de dicţionare pentru a-şi răspândi ideile şi pentru a-şi justifica mişcările politice.
Într-un studiu din 1987, publicat de International Journal of Roumanian Studies (ce apărea la Amsterdam), autorul demonstrase că "instituţia lexicală politică era destul de savantă, sistematică şi rigidă pentru a descuraja vorbitorul care dorea să se aventureze în această zonă şi pentru a-l împiedica să realizeze un discurs politic critic distinct".
Se pare că, după cel de-al XX-lea Congres al PCUS (Partidul Comunist din Uniunea Sovietică), o dată cu începutul destaliniză