Părinţi sau rude la ţară – singura soluţie pentru supravieţuire în Clujul anului 1989. În magazine nu găseşti nimic. Sau aproape nimic.
La începutul anului, bătaia pe pâinea "raţionalizată" e mare, carnea, ouăle şi laptele le găseşti doar dacă la 4:00 dimineaţa te afli în faţă la "Mioriţa", singurul magazin din centru unde mai şi "prinzi" câte ceva, cu puţin noroc şi ceva forţă fizică cu care să împingi "pioniereşte" persoanele din faţa ta, poate-poate ajungi mai repede la tejghea, înainte să se termine marfa.
Noroc că nu e iarnă grea, ca aceea din ’85, iar statul la coadă e suportabil. Noţiunea timpului pierdut nu există. Învoirile şi concediile medicale sunt în floare, iar biletele de acest gen curg contra unei sticle de ţuică, a bonurilor de ouă, carne sau ulei, sau, pentru fericiţii care au pe cineva "la ţară", contra produselor aduse de acolo. Dar nici acolo nu mai e ce-a fost...
În 1989 ai drept asupra găinilor din ogradă şi, poate, dacă mai ai cu ce-l hrăni, a unui purcel în coteţ. Vitele sunt proprietatea statului, din momentul în care fac ochi pe lume. Veterinarul trebuie anunţat obligatoriu, iar animalul este însemnat, luat în evidenţă. Să tai un viţel, chiar dacă este proprietatea ta şi ai obligaţia să-l creşti din puţinul pe care îl câştigi, luând cotă de la CAP, asta e interzis. Dacă-l tai, faci puşcărie. Dar nici fără laptele pe care îl mai puteai avea în gospodărie nu se poate. O văcuţă ajunge să hrănească trei-patru familii, câteva găini mai dau speranţă la două-trei generaţii de copii şi nepoţi, pentru că, spre deosebire de "practica" silită pe câmpurile şi ogoarele patriei socialiste, "cota" de CAP e măcar plătită şi la ea se mai adună, "în clacă", şi copiii orăşeni.
Pe Valea Arieşului şi Valea Someşului, ţăranii au un adevărat cult pentru vitele lor. Cândva, cu mult î
