Se poarta metoda "adaptarii" regizorale a clasicilor sub pretextul de contemporaneizare a lor. In cazul "Furtunei" de Shake­speare nici macar nu se mai face aceasta precizare, piesa se trateaza ca un pretext de fantezii vizuale fara motivatie si se transforma intr-un basm banal si plictisitor cu "a fost odata un duce razbunator exilat pe o insula...".

Spectacolul te face, la final, sa te intrebi daca aceasta piesa chiar a fost scrisa de Shakespeare, pentru ca ti s-a servit un text a carui consistenta spe­cifica lui Will, prin replica si situatii, a fost anulata. Si nu traducerea Ioanei Ie­ronim iti da aceasta senzatie, ci ceea ce ai vazut in scena, efecte vizuale sufoca­nte, exagerate, plasate fara motivatie.

"Furtuna" se spune ca ar fi ultima piesa scrisa de Shakespeare la sfar­situl vietii sale, iar unii exegeti o compara cu "Ham­let" prin consistenta ideilor. M.C. Bradbroock considera ca "poate fi citita tot in atat de multe feluri ca si «Hamlet»". Piesa ataca tema dragostei pe toate pali­erele, de la carte, arta si natura la dragostea dintre sexe, dintre parinti si copii, si-l are in centrul sau pe Prospero, simbol al fortei intelectuale. In spectacolul de la Tea­trul Mic viziunea regizorala alege a se exprima simplist cu ajutorul artelor vi­zuale, uitand de bogatia tematica expusa de Will. Si, astfel, Prospero se transfor­ma intr-un oarecare duce zalud, o caricatura de individ razbunator. Se mai in­venteaza si un personaj, fantoma sotiei sale, care se exprima prin replici aparti­nand lui Prospero si fiicei Miranda, re­plici pe care aces­tia le preiau apoi ca niste papagali. Scrierea, intentiile lui Shakespeare sunt astfel spulberate.

Ma­estrul artei scenografice, Dragos Bu­hagiar, se supune viziunii regizorale si cu pricepere tehnica propune drept decor opt ecrane mobile. Pe ele se vor proiecta tot felul de imagini, valuril