Pentru ei e același lucru. Patrulează pe trotuare și li se adresează celor care li se par abordabili. De obicei au un ecuson, niște foi de hârtie și - dacă sunt noi în domeniu - un zâmbet. Cei mai mulți dintre ei practică voluntariatul pentru ONG-uri și se deprind cu ideea că facerea de bine nu e doar începutul unei cugetări acid-vulgare. Au o medie de vârstă în jurul a douăzeci de ani, poate nici atât. Sunt iepurii de câmp ai ideilor de casă, anonimii care nu-și aud numele niciodată când se evocă noblețea cauzei și se împart felicitările după o campanie reușită.
Ocupația lor e de două ori ingrată. O dată fiindcă puțini trecători par dispuși să le cedeze câteva mi nute din timp. A doua oară fiindcă sunt confundați cu niște pomanagii care întind mâna, cu niște paraziți insolenți, chiar dacă nu cer nimic pentru ei.
Ce fac acești tineri? Strâng fonduri pentru ca unii dintre semenii noștri să mai aibă o șansă. Adună ajutoare pentru un cămin spital care se va surpa la primul vânt mai zdravăn, pentru o leucemică de opt ani sau un seropozitiv de zece. Ies pe stradă, la o soartă și-un destin, fiindcă birocrația din sistemul de sănătate e mare, iar listele de așteptare pe măsură. Sunt disponibili și pregătiți să înfrunte ploaia, frigul, zăpușeala, praful și nervii celor pe care-i tatonează.
Acceptă refuzul fără să li se vadă obida, știu să le spună mulțumesc celor vindecați de nepăsare. Un singur adversar le îndoaie spinarea și-i face să-și plece ochii: neîncrederea celorlalți. Or, antrenat în prelungi cantonamente ale suspiciunii, românul de pe stradă identifică în fiecare dintre acești emisari ai oamenilor disperați un șarlatan fără scrupule, un panglicar bun de luat cu huo, un escroc gata să te și buzunărească, la o adică, dacă nu-i dai de bună voie.
Am văzut multe asemenea situații pe trotuarele Capitalei,
