E puţin neobişnuit pentru un cititor/ critic român să parcurgă traducerea unei cărţi scrise de un compatriot, după ce aceasta a fost publicată în limba franceză, la una dintre cele mai importante edituri din Paris, şi a primit cel mai important premiu literar din Elveţia. Orizontul de aşteptare ce ia naştere te poate face să pleci pe drumul lecturii fie de la prejudecata valorii deja atestate, fie, tocmai pentru că eşti conştient de acest risc, să te arăţi mai sceptic şi să recurgi la o lectură preocupată de „găuri negre“.

Marius Daniel Popescu, Simfonia lupului, Traducere din limba franceză de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, 376 p.

Simfonia lupului este genul de roman pentru scrierea căruia îţi trebuie o viaţă trăită, indiferent de cîţi ani ar număra desfăşurarea ei, pentru că numai după consumarea unor experienţe fundamentale se poate ajunge la a da expresie organică unor evenimente aparent simple, imediate, dar care sînt, în realitate, revelatoare, închizînd sensul ca pe un sîmbure. Deşi adoptă un ton grav, dar neutru (viaţa însăşi e neutră, noi sîntem cei care îi acordăm semnificaţii), MDP scrie un roman al cărui „interior“ este tulburător, în primul rînd, prin amestecul bizar de candoare şi cruzime, copleşitor prin nemijlocirea cu care ajunge la cititor. Ca temă majoră a romanului aş putea numi relaţia dintre viaţă şi lume, însă, în romanul lui MDP, viaţa rămîne viaţă, chiar dacă la ea se ajunge prin cuvinte, pentru că scriitorul tinde la o transparenţă neutră şi preferă în general să nareze, intervenţia minţii analitice fiind minimă. El nu suprimă povestirea în favoarea unei explicări formale a structurii unei emoţii sau a unui eveniment, în general, faptele se interpretează singure, scriitura fiind antiretorică. Deşi frazele surprind tragedii sau bucurii intense ale vieţii, acestea par liniştite, antidramatice.