A scrie despre Rolf Bossert înseamnă a scrie din perspectiva morţii. A fost sau n-a fost moartea lui a lui? Această nedesluşită întrebare îşi lasă amprenta asupra lecturii versurilor sale. Bine ar fi să ne putem lepăda de ea, dar iată că înseşi poeziile sale ne împiedică, tocmai prin spectrul care pluteşte asupra fiecărui vers. În noaptea de 16 spre 17 februarie 1986, la doar trei luni după ce părăsise România, devenită un coşmar atît la nivel general, cît şi în particular, pentru soţul, tatăl şi poetul de limbă germană, violent persecutat de forţe ce se doreau necunoscute, dar erau şi sînt bine ştiute, Rolf Bossert părăseşte, la Frankfurt pe Main, viaţa, care i s-a arătat – şi în Germania, pare-se – ca fiind de netrăit. Cunoaştem sau ne putem închipui care va fi fost fondul acestei drame; dedesubturile ei nu le ştim, nu avem acces la dosarele ce probabil că există şi nu dispunem nici de mărturii exprese ale victimei. Ştim doar că Rolf Bossert este victima celor care i-au dorit şi pricinuit sfîrşitul, chiar dacă de săvîrşit se va fi hotărît el însuşi să-l săvîrşească. Dar nu acesta a fost, nu acesta este Rolf Bossert. El pentru viaţă a scris, iar în această privinţă a lăsat mărturii cît se poate de explicite. Pe cît de acut este simţul destrămării umane în poeziile sale, pe atît este de dinamică, ba chiar antrenantă, vitalitatea hotărîrii şi chiar a îndîrjirii sale de a trăi. Iată nostima şi trista autoreflecţie din Grădina de vară (Gartenlokal): „Brînduşele, solii toamnei, mi-s dragi/ şi doar de bine tot caut să le fie./ Eu îl port pe Aprilie în nădragi,/ iar pe Septembrie sub pălărie“ („Ich liebe die Herbstzeitlose./ Das tut ihr so gut./ Ich trage den April in der Hose/ und den September unter dem Hut“). Rolf Bossert a fost un poet total, scriind cu toată firea – literalmente din rărunchi. Avem de-a face cu o poezie colerică, cu lirica unui individ care şi-