Într-un discurs de şase ore, cred că niciodată egalat prin strălucirea lui în istoria politică a României, rostit de Nicolae Titulescu, ministru al Finanţelor, în faţa Adunării Deputaţilor la 10 iunie 1921, pentru a-şi susţine legea privind reforma financiară şi ordonarea bugetului, el spunea:

"Noi nu putem şi deci nu trebuie să suprimăm inegalităţile naturale. Dar, dat fiind că o mare parte din inegalităţile de venit şi avere sunt datorate statului, care n-a ştiut să proteguiască la timp pe cetăţeni împotriva fraudei şi violenţei,... eu socotesc că în elaborarea unui nou sistem de impozite nu putem să suprapunem o nedreptate de esenţă omenească, greu de suportat, unei nedreptăţi de esenţă naturală cu care omenirea s-a împăcat de mult" şi, în continuare, "o reformă ca aceasta nu se poate face decât într-o atmosferă morală desăvârşită, o morală unică şi cu sancţiuni implacabile". Pe firul gândirii lui Titulescu, am impresia că suntem astăzi în prezenţa unei guvernări care are nevoie de două morale: una care să le permită să acuze, cealaltă care să le permită să se scuze. Pe scrânciobul crizei actuale, ţara se frământă între două panici: panica de a nu cădea pradă deznădejdii provocate de instinctul de conservare şi panica de a nu se lăsa omorâtă de criza provocată de iubirea de viaţă. Sentimentul politic faţă de acestea ar trebui întruchipat de trei conştiinţe: conştiinţa gravităţii situaţiei, conştiinţa că dispunem de puţine mijloace şi conştiinţa că nu vom avea rezultate bune prea curând. Îndemnul lui Iisus din Evanghelia după Ioan va provoca sper sentimentul de care avem nevoie noi toţi: "În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi". Încrederea poate efectiv să mişte munţii din loc. Nu ştiu dacă se vor naşte adevăruri noi pe altarul sacrificiilor impuse de criză. Ştiu însă că dacă nu va domni o ordine, o disciplină a legii şi o rigoare a aplicării