La prima vedere, ceea ce propune Dan Berindei în seria de Portrete istorice ale românilor. Domni, regi, eroi, cărturari, oameni politici, literaţi (Editura Compania, Bucureşti, 2009) este un şir de modele umane. Miza pariului istoricului va fi, aşadar, exemplaritatea, iar oferta făcută cititorului este de a-şi alege, dintr-o galerie special selectată, modelele întru românitate. Bătălia academicianului, purtată cu armele vîrstei sale şi cu ajutorul unui schematism simplificator care putea lipsi – întrucît, în acest registru, Dumitru Almaş era mult mai înzestrat stilistic şi poseda o retorică mai prizabilă – este condusă, astfel, în numele naţionalismului. „Românii de azi să-şi fi pierdut încrederea în românitate?“, se întreabă retoric portretistul. „Cu siguranţă, nu. Îndură, în schimb, un serios asalt propagandistic menit să-i destabilizeze şi să le «revizuiască» istoria, relativizînd pînă la anulare meritele a sute de ani de efort pentru clădirea fiinţei naţionale.“ Cum se vede, conceptul de românitate – oare cum îl defineşte Dan Berindei? – stă în centrul acestei viziuni, în care fiinţa naţională ar fi destabilizată (scuze pentru limbajul de lemn iliescian!) printr-un asalt propagandistic cu efecte în regîndirea trecutului lor. Este clar că logica acestei argumentări pernicioase este cea a complotismului efervescent, aşa încît, să nu se mire nimeni că, vorbind de nevoia readucerii în actualitate a modelului eroic, Dan Berindei priveşte peste umărul celor portretizaţi către propriul chip. Căci numai cine duce o astfel de luptă, restabilind cultul romantic al eroilor, merită un loc în însăşi galeria acelora. Lucrurile sînt însă mult complicate de faptul că, observînd dezamăgirea postcomunistă justificată a românilor („Nu se recunosc în cei ce se înghesuie să-i reprezinte după 1989 şi nu-şi regăsesc valorile risipite între insolenţa impostorilor şi incompetenţa