„Cum e cu putinţă să fii român?“, se şi ne întreba Cioran. La întrebarea asta grea de neputinţe, răspunsul standard este „of!“. Acelaşi Cioran îşi amintea cum, într-o grădină bucureşteană, prin 1936, la spartul chefului le-a venit amicilor la masă un viorist care, după ce le-a cîntat bine şi de bine şi după ce i-a fost lipită suta pe frunte, le-a spus: „Mare noroc aveţi voi, românii, cu noi, ţiganii. Că dacă n-am fi noi, voi aţi fi ultimii“. Dar există şi răspunsuri altfel articulate, între ele unul semnificativ: e cu putinţă să fii român doar fiind român şi încă ceva, cum spunea Victor Ivanovici (urmîndu-l pe Alfred Cohen). Român-francez, român-canadian, mă rog, cum bate vîntul şi dă Domnul. Acestea sînt „hyphenated identities“, cum le spun englezii, ori „identităţi cu cratimă“, cum traduc românii, adică identităţi luate prin molipsire de emigraţie, dar nu numai de ea. Andrei, feciorul meu, suferă uneori de revelaţii, deşi îşi petrece doar verile în România. Să fi avut vreo doisprezece ani cînd, la o agapă populată de româno-canadieni, dar şi de canadieni de multe alte soiuri, care îşi dădeau cu presupusul despre diversitatea etnică a locului, a sărit deodată în picioare şi-a zis (pe englezeşte): „Cel mai bine e să fii român“. Peste mulţimea de oameni de soiuri şi culori diferite (hispanici, centro-africani, nord-americani, asiatici – gata cu lista, că aţi prins ideea) s-a lăsat o linişte întrebătoare şi poate amuzată. A tăcut băietul o clipă, pentru efect, şi apoi a adăugat: „dar să nu trăieşti în România“. S-ar zice că tot românul, cu mic, cu gros, e imparţial: e şi-român-şi-altceva. Fie un român: el e şi-şi, nu sau-sau. Eu unul n-am întîlnit un altul care să fie român/sau/american, ori român/sau/italian – şi credeţi-mă că l-am căutat să nu se vadă om cu român, întrucît mi se pare un subiect nu tocmai de lepădat. Strămutat, românul se adaptează mai repede d