În poveştile lui Creangă, ospăţul de pomană este o capcană mortală, un boţ de mămăligă hăpăit fără ceremonie îl leagă pe drac de om, un cocoş izgonit descoperă o capacitate de ingestie miraculoasă, omul leneş îşi află moartea respingînd hrana. Mama capră civilizată, spre deosebire de cumătrul lup păduros vieţuind în tihărăi, trăieşte într-o casă ţărănească. Acolo stau iezii zăvorîţi în aşteptarea mîncării. Parola versificată primită de copii articulează părţi ale corpului matern (buze, ţîţe, spinare, călcîi, subsuori) cu alimente (frunze, lapte, drob de sare, mălai, smoc de flori). Corpul întreg este purtător şi izvorîtor de hrană. Capra este hrănitoare prin excelenţă. Aduce mîncare pentru viaţă, prepară cu mînecile suflecate şi cu poalele în brîu sarmale pentru moarte. N-o vedem mîncînd niciodată. Lupul nu produce mîncare. Este un consumator avid. Înghite hulpav carnea crudă şi gătită. Ucide pentru hrană şi moare ospătîndu-se. Afişează capetele iezilor devoraţi şi unge pereţii cu sîngele victimelor, ca şi cum ar îndeplini un rit enigmatic. Focul stăpîneşte povestea, alături de hrană. Focul culinar, focul durerii, focul răzbunării şi al morţii. Iedul cel mic scapă de dinţii lupului ascuns în horn, sprijinit cu nasul de funingine, tăcut „cum tace peştele în borş la foc“. Capra aţîţă focul bun spre fierberea bucatelor şi umple groapa execuţiei „cu jăratic şi cu lemne putregăioase, ca să ardă focul mocnit“. Conversaţia dintre călău şi victimă intră şi ea în jocul alimentar: „Ei, ei! Acum scoate, lupe, ce-ai mîncat!... – Valeu, cumătră, talpele mele! Mă rog, scoate-mă, că-mi arde inima-n mine! – Ba nu, cumătre; că aşa mi-a ars şi mie inima după iezişorii mei! Lui Dumnezeu îi plac pui de cei mai tineri; mie însă-mi plac şi de işti mai bătrîni, numai să fie bine fripţi; ştii, cole, să treacă focul printr-înşii“. Iezii s-au prăpădit de „cruzi“. Lupul e privit ca frip