În urmă cu nouă-zece ani, făcea furori o formulă – „disoluţia Autorităţii“ – lansată de Cristian Tudor Popescu într-un articol vituperant şi menită a descrie presupusa anomie care ar fi guvernat, în acea vreme, România. Democraţia se afla sub ultimul mare asediu mineresco-securisto-peremistic, iar puterea, avînd în centru Convenţia Democratică, devenise, în percepţia publică, groparul tuturor iluziilor de reformă şi modernizare pe valul cărora se instalase, în ianuarie 1997. Corbii presei stîngiste se înfruptau cu voluptate din eşecurile guvernării – o parte din ele fiind cauzate de incoerenţa în exerciţiul actului administrativ, de incompetenţa şi de luptele intestine, altă parte însă fiind rezultatul unui sabotaj sistematic. Autoare din umbră – reacţiunea, care şi-ar fi dorit menţinerea României în starea de paraplegie postcomunistă. Marius Tucă era, pe atunci, amfitrionul talk-show-urilor de largă respiraţie, la care invitaţii – locotenenţi patibulari ai lui Miron Cosma sau ziarişti care construiseră, cu pana lor şi cu banii dubioşi ai altora, presa de tranziţie – perorau împotriva PNŢCD-ului şi a lui Emil Constantinescu. Atunci au fost inventate, în aceleaşi laboratoare ale manipulării, cele mai imunde calomnii la adresa creştin-democraţilor şi a preşedintelui. Agonia Convenţiei a relevat – cînd era, deja, prea tîrziu – fragilitatea şi inconsistenţa propriilor proiecte, dar şi a exponenţilor politici ai Dreptei în raport cu misiunea de remodelare a României, iar susţinătorilor săi, adevărul că neocomuniştii nu pierduseră, de fapt, puterea în 1996. Totuşi, chiar dacă electoratul a metabolizat sintagma şi i-a amendat drastic pe presupuşii vinovaţi, aşa-zisa disoluţie a autorităţii a rămas doar o formulă abuzivă şi tendenţioasă, care nu acoperea realitatea şi disimula slab aversiunea autorului faţă de politicienii de dreapta, în special faţă de Emil Constant