Elena Munteanu locuieşte în comuna Havârna, judeţul Botoşani, şi este profesoară de limba română, gradul I. În 1989 avea 42 de ani şi lucra la şcoala din aceeaşi localitate. Ea îşi aminteşte de orele de învăţământ politic, obligatorii pentru profesori.
"O dată pe lună, oamenii de la catedră deveneau elevi examinaţi fără milă de activiştii veniţi de la judeţ. Se dezbătea politica partidului şi se dădeau calificative. Îmi amintesc sala imensă în care eram adunaţi toţi dascălii din comună, adică vreo 40-50 de oameni, tineri şi vârstnici deopotrivă, emoţionaţi, speriaţi şi înarmaţi cu agende în care se conspectau dicursuri de la plenare, congrese, directive ale partidului şi alte bazaconii. Dacă prima parte a întrunirii decurgea bine – doamnele se întâlneau şi vorbeau de-ale lor, iar bărbaţii «făceau» politică –, greul venea când începea ora propriu-zisă. Cele mai vitregite erau femeile, care cu greu îndrugau câteva vorbe referitoare la tema pusă în discuţie. Norocul lor era că, fiind conştiincioase, aveau totul pus pe hârtie. Dar cum să deschizi caietul? Era o ruşine şi nu trebuia să fii văzut de cel care te examina!
Unii dintre noi, mai curajoşi, spuneau totul expresiv, cu punct şi virgulă, alţii, mai timizi, se pierdeau în faţa auditorului, ba chiar luni în şir nu li se auzea vocea la acele şedinţe. Grele vremuri, neplăcută postură! Învăţământul politic se ţinea de regulă seara, după ore, şi, cum pe atunci economia de energie era la modă, nu o dată am rămas fără curent. Ţin minte că într-o seară, în timpul învăţământului politic, s-a luat lumina şi atunci s-a făcut o linişte de mormânt. Ideile până atunci fluente s-au înecat în beznă şi am rămas cu toţii muţi! Dar nu a durat mult şi omul de serviciu a adus două lămpi, iar problema s-a rezolvat. Să fi văzut ce frumos se plimba lampa în funcţie de cel care lua cuvântul!
N-o