Anul acesta am sarbatorit ziua lui Eminescu la Casa de Cultura "Mihai Ursachi" din Parcul Copou, chiar in preajma legendarului tei, unde s-a proiectat un interesant filmulet documentar datat 1914, dedicat implinirii a 25 de ani de la moartea poetului national.

Dupa vizionare s-a incins o dezbatere foarte animata (dintre vorbitori ii mentionez pe Nichita Danilov, Florin Lazarescu, Doris Mironescu si Bogdan Cretu), in care au fost recapitulate momentele cele mai importante din istoricul receptarii (cu inevitabilele discutii despre mitizare/demitizare). Filmul din 1914 ne-a convins ca nimic nu e nou sub soare: si atunci erau busturi, ravase lacrimogene, isterie natinalist-idolatra – tot atatea prilejuri de reflectie amara.

Dar nu e nimic neobisnuit in toate astea. Intr-o cultura grabita din start sa recupereze timpul pierdut, cu riscul inevitabil al mimetismului si improvizatiei, personalitatea lui Eminescu a putut lasa impresia unui fenomen inexplicabil, menit sa compenseze la modul eroic destinul nostru meschin, de popor mic, fara alta vocatie in afara supravietuirii cu orice pret. Cauze dintre cele mai felurite au contribuit la cristalizarea mitului despre soarta tragica a poetului genial, imagine revizuita apoi periodic, cu exagerari pasionale de o parte si de alta, de la encomiasmul desantat al idolatrilor fara minte si fara rusine, la iconoclastia stupida a semidoctilor cu pretentii justitiare si a necredinciosilor sclifositi, razletiti de turma pe motiv ca tamaia nu e de buna calitate. Trebuie spus insa ca, la noi, fluieratori in biserica au fost prea putini. In consecinta, nestingherita de nimeni si de nimic, celebrarea cultului eminescian, intens politizata, si-a gasit expresia cea mai caracteristica intr-un grotesc spectacol de sminteala nationalista, la care gustul fostilor activisti cu lacrima usoara a tinut sa adauge