Republica Socialistă România avea două monede naţionale: leul şi carnea. O mare parte din viaţa noastră se învârtea în jurul cărnii: "nu mai avem carne", "s-a băgat carne", "ia-mi şi mie carne". Carne, carne şi iar carne.
Cărniţa putea fi folosită pentru rezolvarea problemelor de sănătate, pentru achiziţionarea de benzină, putea fi dată la şcoală dacă cei mici făceau năzbâtii şi profesorii le puneau gând rău. Carnea putea fi oferită oricui, de la maistru la director, de la asistentă medicală la ministrul Sănătăţii, de la comandant de pluton la general. Doar că unii aveau faţă de un pui, alţii de doi, ăia mai mari erau de curcan şi cei mai de sus de căprioară, mistreţ sau urs. Dar tot de carne era vorba.
Într-o zi, vărul meu H, student la TCM pe vremea aceea, primeşte de la maică-sa o misiune secretă, de mare importanţă pentru familie: să se întâlnească în oraş cu o persoană cu greutate, un soi de VIP al vremii. Un domn care lucra la un abator. Acesta urma să-i dea o cantitate mai mare de carne proaspătă şi transferul mărfii trebuia făcut departe de privirile curioase şi pofticioase ale oamenilor. Tipul nu putea risca să fie văzut de vreun securist, urmărit şi dat în gât la Partid.
Ar fi fost posibil să-şi piardă poziţia care îi asigura resursele construcţiei unei viluţe superbe tocmai sus, pe Copou. Poate din graba cu care i-a fost predată sarcina sau cine ştie din ce motiv, H a fost ţinut în beznă informaţională, exact ca în misiunile serviciilor secrete. I s-a spus doar ce era strict necesar să ştie: locul de întâlnire, ora, şi faptul că un domn bine, grizonat şi îmbrăcat la costum, îl va contacta. Cu jumătate de ceas înainte de momentul X, văr-meu se plimba aparent meditativ, pe aleea care dădea exact la Teiul lui Eminescu. Arăta ca un poet visător, dar sufletul lui era încordat ca un arc pentru a nu rata importa
