Partidul Naţional Liberal s-a remarcat, de la reconstituirea sa, în 1990, printr-o mare cantitate de lideri pe cap de alegător. Asta a şi făcut ca în decurs de doar vreo cinci ani să se fărâmiţeze în nenumărate aripi şi aripioare care n-au putut fi reunite, în vederea alegerilor din 1996, decât sub presiunea unor factori externi care ameninţau opoziţia cu retragerea finanţatorilor.

De la Radu Câmpeanu până la Călin Popescu Tăriceanu, PNL-ul a parcurs un teren accidentat, aflându-se de două ori la putere şi în restul timpului în Opoziţie. Partid din categoria celor „mici şi mijlocii”, a reuşit două performanţe: prima să se salveze în extremis de la extincţie, după dezastruoasa guvernare a Convenţiei Democratice, aruncându-l peste bord pe preşedintele Constantinescu şi delimitându-se categoric de „locomotiva” catastrofei, PNŢCD; a doua: să rămână la guvernare patru ani, într-o minoritate absolută, obţinând chiar şi scorul electoral maxim al istoriei sale.

Zilele bune ale liberalismului par să fi ajuns la apus. După ce a ratat rămânerea la guvernare printr-o pretenţie absurdă şi total nerealistă (aceea de a conduce şi viitorul guvern), Călin Popescu Tăriceanu se află la un pas de infern. Autoritatea sa este tot mai mult pusă sub semnul întrebării, iar congresul din martie poate să-i aducă veşti dintre cele mai proaste. Pe prima a şi primit-o, deja, din partea lui Crin Antonescu, cel care şi-a anunţat, cu un pas înaintea lui Orban, intenţia de a concura pentru preşedinţia partidului. Antonescu n-a făcut parte din „gaşca” cu care Tăriceanu a împărţit beneficiile guvernării. A rămas, ca parlamentar, la o distanţă rezonabilă faţă de tentaţiile exersării puterii, vocea sa făcându-se auzită, distinct, pe un diapazon de pondere şi realism. Aproape fără ca acest lucru să fie perceput, Antonescu a devenit liderul opoziţiei interne de partid, cea care nu a îmbrăţişat