Într-unul din blocurile prin care m-a plimbat viaţa aveam o familie de vecini a cărei imagine continuă să mă urmărească peste ani. Erau căsătoriţi de vreun deceniu, acumulaseră doi Într-unul din blocurile prin care m-a plimbat viaţa aveam o familie de vecini a cărei imagine continuă să mă urmărească peste ani.
Erau căsătoriţi de vreun deceniu, acumulaseră doi copii, care păreau a fi bătuţi în cap, dar de fapt erau stresaţi de prea agitaţii lor părinţi. Părinţi care – aici vroiam, de fapt, să ajung - trăiau precum şoarecele şi pisica.
Uşa blindată a apartamentului lor reuşea cu greu să mascheze urletele pe diferite tonalităţi, schimburile de cuvinte, inapte de a fi reproduse în acest articol, zgomotele de uşi trântite şi veselă spartă.
Ambii erau oameni cu carte: ea preda biologia la liceu, el învârtea nu ştiu ce afaceri cu vinuri. Câştigau frumuşel, erau îmbrăcaţi impecabil, avea fiecare maşina lui, iar copiii vorbeau la mobile la care eu nici nu cutezam să visez...
Şi, totuşi, apartamentul lor - superdotat, superutilat, superfinisat - părea a fi mai degrabă o menajerie, un câmp de luptă, o arenă cu gladiatori, decât un romantic cuibuşor de nebunii.
Adevăratul spectacol începea, însă, abia atunci când uşa apartamentului se dădea în lături. În public, cei doi păreau a fi cel mai frumos cuplu de pe pământ, capabil să-i umilească pe celebrii Romeo şi Julieta: se ţineau de mână şi îşi vorbeau mieros, făcând ping-pong cu apelative gen „Miţi” şi „Pui”.
Ce mai, un sirop matrimonial ieftin şi greţos plutea în jurul lor, umplându-mă de dezgust pe mine, martorul tăcut al adevăratului lor trai cotidian.
Au trecut de atunci vreo 15 ani, am schimbat câteva apartamente şi mai multe perechi de vecini, însă imaginea primilor mă urmăreşte necontenit.
Iar când mai văd, în j
