Pentru opozantii fatisi ai regimului comunist, foarte vocali, imprevizibili, greu de controlat sau santajat, penitenciarul nu era singura solutie de izolare sau amutire. Potrivit unor documente de uz intern, din februarie 1965, oricine putea fi internat pe timp nelimitat la ospiciu, in baza unui simplu denunt al unui binevoitor, si a unei expertize medicale competente. "Radare" umane
Ca sa ajungi in camasa de forta la "unitati speciale", precum cele de la Gataia sau Jebel, nu era nevoie, asa cum reiese din documentele Militiei timisene, sa incalci legea, sa comiti distrugeri sau acte sanctionabile de Codul Penal. Era de ajuns sa ai un coleg de munca, de exemplu, care sa creada, mai mult sau mai putin sincer, ca esti nebun de legat. Putea fi socotit nebun periculos oricine "tulbura prin manifestarile sale, in mod repetat si grav, conditiile de viata sau de munca ale altora", aici intrand si eventuale acte de "dizidenta". Legea spunea ca oricine putea denunta un nebun, cu conditia sa aiba peste 18 ani si sa intre in vreun fel in contact cu "paratul": "Membrii majori ai familiei, care locuiesc in mod obisnuit cu o persoana din a carei comportare s-ar deduce ca este bolnava mintal periculos, precum si cei care vin in contact permanent la domiciliu sau la locul de munca cu o asemenea persoana, sunt obligati sa anunte de indata organele sanitare sau pe procuror". Procurorul, nu psihiatrul, putea decide punerea "la pastrare" a unui suspect de "alienare mintala". Potrivit prevederilor pastrate in arhiva timiseana, "procurorul, din oficiu, ori in urma unei sesizari asupra existentei unei persoane din a carei comportare s-ar deduce ca este un bolnav mintal periculos, daca constata ca sunt suficiente date cu privire la aceasta stare, va dispune examinarea medicala a acelei persoane si, in caz de nevoie, punerea ei sub paza speciala".
Deci, daca un timisean se t
