Ţintit să strângă în sălile de cinema 6 miliarde de oameni de pe cinci continente, este o mâncare în care s-au pus mirodenii de pretutindeni şi, în final, amestecul, deşi satură, n-are niciun gust. Totul e făcut să stoarcă emoţii: tortură, copilărie nefericită, inechitate socială, doi fraţi despărţiţi de o femeie, dragoste lipsită de şansă.
Cum altfel să ai succes în Cetatea Filmului decât mulgând mitul self-made-man-ului până la ultima picătură? Şi cum să-l expandezi la maximum altfel decât făcându-l pe erou să plece de la nivelul minim al sărăciei şi să câştige doar graţie cunoştinţelor acumulate la şcoala vieţii sau, pur şi simplu, prin noroc?
Asemenea concursului „Vrei să fii milionar?” - compus din câteva momente de tensiune abil create, în care e creată empatia publicului larg pentru concurent -, descoperi că la sfârşit, în afara unor răspunsuri din domenii care nu te interesează, nu rămâi cu mare lucru. Aşa cum, după această ediţie a Premiilor Oscar, rămâne numai senzaţia că „Slumdog Millionaire” a luat potul doar pentru că a venit de-acasă cu toate răspunsurile ştiute. (Adrian Georgescu)
Un film viu
Puţini regizori au făcut filme atât de diferite între ele precum Danny Boyle. De la “Trainspotting” la “Millions” sau de la “The Beach” la “Slumdog Millionaire”, în toate există o intensitate specifică, o energie care schimbă lucrurile. Dacă în “Trainspotting” Boyle a găsit umor şi forţă în viaţa unui dependent de droguri, în “Slumdog Millionaire” le-a extras din sărăcie.
Cum poate un film care începe cu o scenă de tortură să se încheie cu un dans a la Bollywood? Graţie unei creşteri ingenioase de ritm care te face să aştepţi cu răsuflarea tăiată rezolvarea fiecărei întrebări. Aidoma inspectorului de poliţie, care trece încet-încet de partea celui pe care îl anchetează, te întrebi cum
