Evz.ro încheie astăzi seria de articole dedicate „rezistenţei” româneşti din lagărele sovietice, oferindu-vă tuşele decisive ale unei istorii prea puţin cunoscute. Era în iarna 1945-1946 când la Oranki a ajuns un personaj care ar trebui pomenit în toate cărţile de istorie, şi nu este. Ionică Ciutea, învăţător de prin părţile Vrancei. Invocând prevederile Convenţiei de la Haga (care stipula neobligativitatea muncii pentru ofiţeri), document semnat de URSS şi prea puţin cunoscut printre deţinuţi, Ciutea a refuzat munca forţată. A intrat în greva foamei. Sursa: Marius Herghelegiu
A fost un David autoînfometat pentru a învinge un Goliat nesătul, care ar fi vrut şi trupurile şi sufletele celor pe care şi-i făcuse sclavi. Ciutea a riscat să moară chinuit, fiind convins că nemţii sau austriecii, sau italienii, sau japonezii vor ajunge cândva acasă şi vor spune adevărul despre URSS, statul care pretindea că respectă în cel mai înalt grad drepturile omului.
Acest moldovean, nebun cum doar eroii sunt, a sfidat tot ce ştiau prizonierii despre rezistenţă în cazuri extreme. Ciutea a făcut greva foamei zece zile, ba mai mult, şi-a aruncat şi hainele ostentativ, stând dezbrăcat, la minus zece grade.
Un semn de la Dumnezeu
Medicii ar spune că a avut un organism incredibil, Radu Mărculescu crede că a fost semnul divin prin care li s-a arătat calea de urmat. Ciutea a fost mutat din mijlocul ofiţerimii române, unde exemplul lui era periculos. Degeaba. Peste jumătate de an, un transport de nemţi sosit la Oranki le aducea un bileţel scris de Ionică. Era bine şi, mai ales, nu muncea!
Printre români, a urmat o ”epidemie” de greve ale foamei. Mărculescu a făcut parte dintr-un grup de aproximativ treizeci de oameni care au apelat la această formă extremă, câştigându-şi, prin suferinţă, dreptul care le era conferit juridic de un ac