Luminita Gheorghiu si Mihai Constantin sunt doua valori ale teatrului nostru. In "Ajutorul" cei doi se lupta cu o tema didactic dezvoltata de viziunea regizorala ce are drept rezultat un spectacol cu pretentii, dar simplist in consistenta teatrala, sufocat de exagerari si intentii metaforice.
Din nou ne intalnim cu ambitia regizorului de a transforma piesa aleasa spre reprezentare, de a "inventa" incarcand textul in ideea de a ii sublinia original masajul. "Ajutorul" apartine dramaturgului maghiar contemporan, György Schwajda, fiind o piesa intr-un act cu intentii comice si satirice amare. Un barbat si o femeie, oameni simpli, modesti, taifasuiesc in bucatarie despre necazurile lor, ce provoaca iesiri violente. Alice Barb dedica viziunea sa regizorala: "tuturor femeilor calcate in picioare de barbatii lor, tuturor barbatilor cu ficatul smuls de vulturul betiei si tuturor copiilor ramasi in urma lor cu mana intinsa". Pentru aceasta a si "inventat", cum marturiseste in programul de sala, "moartea din final, copiii care tac, subsolul in care stau, anotimpurile care trec peste ei (...) si mai ales Vulturul care se apropie mereu". Spectacolul se incheie cu un vultur impaiat, asezat pe resturile mobilierului distrus de decaderea prin betie a celor doi, si cu bietii copilasi cersind. "Inventiile" regiei merg pana acolo, incat nu numai primitivismul si viciul personajelor sunt condamnate prin imagini teatrale amintind de teatrul cruzimii, dar si autoritatile carora li s-ar cere "ajutorul", iar din off vocile lor grotesti in tonalitati ne indica o societate lipsita de omenie.
Deosebit de dificila pentru actori devine interpretarea unor personaje implicate in situatii diverse, exagerat concepute in raport cu suportul replicii, adeseori neadecvat tratata ca imagine teatrala, ce nu poate sustine convingator demersul regizoral. Luminita Gheorghiu