„Omul nu a fost creat pentru a fi fericit, ci pentru a oscila între nebunia descoperirii şi plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va ţine în cursă, până la sfârşit…”. Este unul dintre citatele despre iubire şi esenţa fericirii care îi aparţin lui Octavian Paler. Iubirile frumoase, adesea siderale, au fost tratate pe larg în literatură, de la „Cântarea cântărilor” şi până în prezent.

O frumuseţe aparte, prin intensitate, zbucium şi puterea de a suporta sau chiar de a genera nefericire, tocmai atunci când aceasta este dorită mai mult, o au iubirile înterzise, maladive, care au fost izvorul de inspiraţie pentru reale opere de valoare ale literaturii române.

Triunghiul conjugal

Ana, Ghiţă şi Lică Sămădăul

Cu sufletul stricat de indiferenţa lui Ghiţă sau, mai degrabă, de o schimbare radicală a ordinii priorităţilor acestuia, Ana, crâşmăriţa din „Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici, suferă o pervertire sufletească. Ea are o atracţie maladivă faţă de Lică Sămădăul, staroste de porcari şi fante rural. Nu îl iubeşte pe Lică, ci doar se simte protejată de acesta, se simte femeie. Conştientă de nefirescul sentimentelor, dar şi furioasă pe transformarea mercantilă a blândului Ghiţă, Ana cade definitiv în braţele lui Lică, într-o confuzie totală creată de încercarea de a identifica răul:

„Acu rămâi. Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa”.

Trezit brusc la realitate, de gelozie, Ghiţă recurge la gestul suprem de iubire şi hotărăşte să o elibereze pe Ana prin moarte:

„Nu-ţi fie frică, îi zise el înduioşat; tu ştii că-mi eşti dragă ca lumina ochilor ş…ţ Ghiţă începu şi el să plângă, o strânse la sân şi îi sărută fruntea”.

Astfel se rupe tripticul format la Moara cu noroc.

Sia,