Săptămîna trecută, stagiunile simfonice ale Filarmonicii şi Radioului au avut ca oaspeţi solişti doi violonişti excepţionali de aceeaşi generaţie: Liviu Prunaru şi Pavel Berman. În serile de 19 şi 20 februarie, Liviu Prunaru, acompaniat de Orchestra simfonică a Filarmonicii „George Enescu“ dirijată de Cristian Mandeal, a prezentat publicului Fantezia scoţiană pentru vioară şi orchestră op. 46 de Max Bruch. Alegerea acestui opus face parte dintr-un adevărat curent care se dezvoltă de ani buni în lumea muzicală internaţională, acela de a scoate din uitare opere valoroase. Este vorba de explorarea acelor timpuri pentru care sistematizarea repertoriului şi stratificarea valorilor s-a făcut deja cu un secol în urmă. Generaţiile actuale pun însă tot mai mult sub semnul întrebării această moştenire, dar nu atît din perspectiva nivelului artistic incontestabil, cît din cea a singularităţii şi mai ales a tendinţei sale către acapararea totală a scenei. Spre deosebire de alternativa reprezentată de muzica contemporană, aici avem de-a face cu o provocare din interior: muzica redescoperită este familiară prin sonoritate, dar nemaiauzită, compozitorii aflaţi la un nou debut aparţin trecutului prea bine frecventat, dar sînt anonimi şi au un limbaj diferit de cel al contemporanilor lor mult mai celebri. În cazul de faţă, Fantezia scoţiană aruncă o perspectivă nouă asupra lui Bruch – un nume de altfel cunoscut, dar forţat de istorie să intre în clubul creatorilor fără operă, mai exact al creatorilor unei opere care le elimină din tablou pe toate celelalte. Uşor schematizate, exemplele nu sunt puţine: cînd spui Berlioz, spui Simfonia fantastică, Smetana înseamnă Vltava, Grieg se confundă cu Concertul pentru pian şi orchestră. Franck a scris Simfonia în re minor, iar Bruch Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră. Fantezia scoţiană întrerupe această inerţie şi deschide acces