Fumez. Tu nu? Om vorbi şi ne-om vedea pe lumea asta globalizată de lucruri de mîna a doua. Cum ar fi interzicerea fumatului în spitale şi birouri, apoi în restaurante, în baruri, în locurile publice şi, mai nou, în unele blocuri de apartamente de pe coasta pacifică a Americii de Nord. Luînd-o din California şi, apoi, făcînd înconjurul lumii de mai multe ori, ca un aspirator de impurităţi beat de fericire, campania antifumat a devenit un joc strategic major de cucerire a teritoriilor infestate de fumat. Precum campania împotriva microbilor care a iniţiat pasteurizarea lumii de la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea încoace, campania antifumat a devenit un fenomen major, care reuneşte, într-o armonie sălbatică prin abstractul său, instincte coloniale şi religioase. De dragul celuilalt şi-al binelui etern, fumătorii au ajuns azi să fie o clasă asuprită. Nu că m-aş erija în profetul aducerii acestei clase la putere, pentru că fac parte din ea; Marx, care era mai mult hocheist decît proletar, ştia că nimeni nu e profet în clasa lui. Dar nu am de ce să nu observ cum demonizarea fumatului şi a practicanţilor cultului său a dus la o lîncedă agresiune, de-a cărei greaţă nu pot scăpa decît aprinzîndu-mi o ţigară ca să scriu: „cruciada împotriva fumatului este noua expresie a frăţiei crispate, relaxate în kitsch-ul universal“. Spre deosebire de disputele dintre grupurile clorotice care se opun avorturilor („pro-lifers“) şi cele însorite care militează pentru dreptul femeilor de-a alege între avort şi neavort („pro-choicers“), lupta aceasta este asimetrică: e a nefumătorilor împotriva fumătorilor – oameni care nu par a mai avea nici un drept de apel. Frica de-ai maimuţări pe fumători e invocată în interzicerea fumatului în mai tot ce televiziunea şi filmul ne aruncă în faţă. Pînă să spunem că acesta e dreptul lumii infantilizate de imagini – o lume de mîna a doua care