Cum ai intrat în acest proiect, avînd în vedere că pînă acum nu ai mai lucrat în teatru? Eu şi Dragoş Galgoţiu avem o cunoştinţă comună, Sabina Spatariu, care mi-a fost colegă de facultate şi care concepe afişele şi caietele-program pentru Teatrul Odeon. După ce am terminat facultatea, fiecare dintre noi era la curent cu ce face celălalt, ştiam că, la un moment dat, ea a intrat în publicitate, după care a urmat un gol de informaţie şi a venit propunerea de a lucra cu Dragoş la Ghilgamesh. Colaborarea noastră a început pe la jumătatea lui noiembrie, anul trecut. M-am simţit foarte bine în procesul de lucru şi m-am bucurat foarte mult cînd am descoperit că Dragoş îşi structurează spectacolele axîndu-se pe vizual. El are o pregătire în această zonă şi se simte în conceptul şi în stilul de lucru interesul pentru partea vizuală. Mi-am dat seama, în timpul repetiţiilor, că judeca detaliile exact aşa cum le judecăm noi în domeniul plasticii şi asta m-a făcut să înţeleg mult mai bine felul în care gîndea spectacolul şi tot ceea ce aveam eu de făcut. Care a fost zona de cercetare pentru obiectele supradimensionate pe care le-ai făcut şi care e conceptul vizual al acestor obiecte? Sînt multe ingrediente combinate. Lucrînd, mi s-a clarificat şi mai mult faptul că obiectele nu trebuie să fie ilustrative, mimetice, descriptive pentru că, dacă ar fi aşa, forţa spectacolului s-ar diminua şi ar exista riscul ca el să cadă în ridicol. Am cercetat zone foarte diferite. În primul rînd, zona istorică, din punct de vedere al istoriei artei. Zona Sumerului îmi este foarte apropiată. Ceea ce am făcut eu nu seamănă deloc cu ce era, propriu-zis, acolo. Dar am preluat de acolo o anumită stare. M-am întors la imaginile „contemporane lui Ghilgamesh“ pentru a mă impregna de starea lor, de căldura lor. Există un anumit tip de căldură, de forţă, de senzualitate, o brutalitate a formei, o s