O fericită împrejurare – din specia hazardului controlat – m-a condus, într-una din ultimele zile de noiembrie ale anului trecut, către Fundaţia Beyeler. Venisem la Basel pentru o susţinută incursiune în cîteva muzee locale, dar mai ales pentru a vizita două expoziţii temporare. Cu prima dintre ele (o panoramă, subtil regizată, asupra naturii moarte de la 1500 la 1800), mi-am început ziua, cu cealaltă, am încheiat-o: Veneţia de la Canaletto şi Turner la Monet. Nu e cazul să zăbovesc asupra acestui eveniment deja încheiat mai mult decît pentru a semnala calitatea desăvîrşită a exponatelor (uleiuri, acuarele, gravuri sau fotografii) sau amploarea recoltei de imagini ale Serenissimei. Nu aş insista nici asupra armoniei durabile dintre propriile afinităţi culturale şi estetica, istoria sau miturile Veneţiei; sînt convins că imaginea pe care mi-am făcut-o atunci asupra muzeului este în mare măsură tributară acelei expoziţii temporare. M-a surprins, însă, concordia dintre corpusul (vremelnic) de artefacte tradiţionale şi colecţia permanentă a Fundaţiei Beyeler în interiorul căreia era instalat; treceai din sălile expunerii permanente în spaţiul virtual al lagunei pictate de Guardi sau de John Singer Sargent fără sentimentul că ai depăşit un abis temporal şi problematic.

O asemenea impresie ar fi fost, în fond, justificată: Colecţia „Beyeler“ trece drept unul dintre cele mai valoroase ansambluri private de artă modernă şi contemporană din lume. Patrimoniul actual, de aproximativ 200 de opere, reprezintă rodul decantat al unei jumătăţi de veac de implicare activă pe piaţa de artă, dar şi ilustrarea unei perspective personale asupra modernităţii. Pentru Ernst Beyeler, spre exemplu, cei doi piloni ai artei secolului al XX-lea – dar şi ai propriei colecţii – sînt Picasso şi Klee; cu Alberto Giacometti, apoi, a întreţinut o strînsă prietenie, iar de Improviz