Caracterizat prin modestie şi supunere, până să vină această explozie care l-a propulsat în vârful administraţiei ca prim ministru, acum, Emil Boc dă zilnic semne de schimbare.

Singurul lucru care nu se modifică din personalitatea sa este aplombul şi convingerea cu care pledează pentru cauze pe care mai ieri le veştejea cu entuziasm.

Las la o parte principiile juridice, unde când era în opoziţie, credea cu totul altceva decât atunci când a ajuns la putere. Este vorba despre cele morale: respingerea fermă a corupţiei şi a abuzului în portretul-robot al posibililor săi colaboratori sau a nepotismului şi favoritismului în lucrul cu subordonaţii.

De când a venit la Palatul Victoria, Emil Boc lucrează cu conştiinciozitate ardelenească la construcţia unui „clan”, după toate regulile clasice. Dă afară 150 de funcţionari ai Cancelariei, pe motiv că au fost angajaţi politic de fostul premier şi îi înlocuieşte cu alţi 150 dedicaţi politic sie şi partidului său. Desfiinţează două organisme importante de control, justificându-se prin faptul că membrii acestora nu s-ar putea achita de sarcini atunci când ar avea de verificat clienţi ai fostei puteri, dar nu ne dă nici un indiciu asupra modului în care noii controlori se vor comporta atunci când vor avea de-a face cu clientela noii puteri. Prins cu ocaua mică atunci când o rubedenie cu acelaşi nume e găsită printre duiumul de consilieri aduşi de la Cluj, susţine fără să clipească că habar n-are cum a ajuns aceasta acolo şi că, de fapt, nici nu prea îi este rudă, fiind doar o nepoată de-a cincea spiţă. Premierul Boc, o dată intrat în pâine, se dovedeşte mai creativ decât Năstase şi Tăriceanu luaţi la un loc: critic acerb al puzderiei de consilieri de la cabinet, el nu numai că-i înmulţeşte pe aceştia exponenţial, aducându-i cu cheltuieli înmulţite tocmai din Clujul natal, dar şi inventează noi categorii de person