O colegă de Catedră mi-a povestit recent o întîmplare veselă din experienţa sa didactică a ultimilor ani. Ţinea un curs de limbă engleză la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi, la prima întîlnire cu studenţii, a intrat într-un amfiteatru imens, ticsit cu o multitudine de centimetri de masă musculară şi cranii rase după moda pustiurilor tibetane. La vederea tinerei domniţe "de engleză", masa musculară s-a animat subit, emiţînd icnete şi sughiţuri ce puteau trece, la rigoare, drept urale şi ovaţii. Colega a avut un moment de inspiraţie astrală, care a salvat-o practic pentru tot restul semestrului. A ridicat mîinile în slăvi " precum şefii de stat care salută mulţimea în delir " şi a strigat din adîncurile fiinţei, acoperind isteria furibundă: "Copii, aţi intrat pe uşa principală a clădirii atunci cînd aţi venit încoace?" "Daa!" " a răspuns un cor baritonal, nedumerit. "Şi aţi văzut o plăcuţă neagră, dreptunghiulară, lipită de zid, în dreapta?" "Daa!" " a zumzăit armata de atleţi, pe culmile excitaţiei nervoase. "Ei bine, acolo scria, cu litere aurii, frumos rotunjite, în limba română, Universitatea Al.I. Cuza. Să ţineţi minte! Asta înseamnă că aici ne aflăm la Universitate. La Universitate, stăm cuminţi în bănci şi facem linişte. La stadion, strigăm Ura ori Huo. La Universitate, nu. Deci, Universitate egal ciocu’ mic. Stadion egal ciocu’ mare. Aţi înţeles, puişori?" "Îngî", s-a mai auzit, timid şi vag perceptibil, din mulţimea căzută, neaşteptat, într-o tăcere mormîntală.

Acest gen de "dialog" profesor-student nu este singular în zilele noastre şi nu se aplică exclusiv " cum aţi fi poate tentaţi să credeţi " facultăţilor cu profil sportiv. Corpul studenţesc al României a încetat de mult să mai fie un grup de elită şi s-a transformat într-o mulţime eterogenă, preponderent degradată intelectual, la fel ca majoritatea compartimentelor aşa-zicînd "suprase